ArtInfinit te provoacă la citit!
Definirea tipului de proză, pe care Igor Ursenco a ales să-l practice, este pe cât de necesară, pe atât de restrictivă. Or, exuberanţa începutului potenţează evoluţii multiple şi o localizare precipitată nu ar fi de bun augur. Însă chiar de la acest prim volum de proză scurtă e neîndoielnic faptul că Igor Ursenco îşi propune să prelungească un fel de atitudine avangardistă faţă de limbaj şi existenţă, promovată, mai cu seamă, pe latura ei suprarealistă.
Dacă eşti curios să asişti la un experiment de extrapolare a tehnicilor picturii şi ale filmului suprarealist în scriitură, te poţi conecta fără nicio restricţie la S.T.E.P. (priză universală). Invocarea subtitlului era absolut necesară, întrucât volumul se prezintă ca o colecţie de panoramări mentale şi organizări simbolice, hermetice, disponibile oricăror scenarii de interpretare, valabile şi nu numai. Vei întâlni desigur, aşa cum cere modelul, o lume paralelă, stranie, pe alocuri morbidă, traducând explorări de profunzime, aventuri spirituale ale eului. Se mizează pe efectele contorsionării datelor reale, pe asociaţia liberă a formelor şi a semnelor, pe amestecul profanului cu sacrul, a obişnuitului cu supranaturalul. Nu lipseşte acestui experiment (exuberant, spuneam) un protest antidogmatic/anticanonic, prizat de para-ştiinţe, înţelepciunea orientală, alchimie, astrologie, cărţile tarot sau, mai nou, ufologie şi parapsihologie.
Metodele de creaţie sunt vechi, cu origine în tablourile lui Bosch, Brueghel şi Goya, originală se arată a fi doar realitatea istorică concretă, care se face responsabilă de provocarea fantasmelor şi miturilor. De aceea căutăm modelele lui Igor Ursenco, mai degrabă, în arta mai nouă a lui Jennybird Alcantara, Pieter Gric, Ron English, Fito Espinosa şi alţi pictori (eventual fotografi, regizori de film), care înregistrează pe pânzele lor imagini capabile să dea seama de mentalul oamenilor contemporani, pe de o parte, dezvoltând un sentiment al nevoii acute de apartenenţă planetară, pe de altă parte. O asemenea logică permite decuparea, apropierea şi punerea în vecinătate (binevoitoare sau, dimpotrivă, palinodică) a evenimentelor ce ţin atât de stereotipurile fabricate de industria culturii postmoderne, cât şi de reverberaţiile spiritului anistoric. Există aşadar o presupusă legătură între Sfinţi, Terorişti, Epileptici şi Poeţi, între procentul de serotonină, hormonul responsabil de neurotransmiterea depresiei şi a anxietăţii şi călătoriile în imaginar sau între sejurul caucazian, spre exemplu, într-un autocar confortabil („prevăzut cu ultimele dotări în tehnică şi securitatea pasagerilor”) şi iniţierea esoterică în tainele morţii.
Cu siguranţă, optica tradiţională nu te ajută prea mult la interpretarea acestor individuaţii plasticizate pe cât de serios-şocante, pe atât de parodic-distractive. Mai aproape de finalul volumului nu poţi scăpa de impresia unui suprarealism parodiat în formula, viziunea sau maniera, acreditate de-a lungul secolelor trecute. Fantezia, căreia nu-i lipseşte raţiunea, nu mai „naşte monştri” odioşi, ci dialoguri imaginate între membrii cuplului de brand cinematografic, Brad Pit şi Angelina Jolie, thrillere livreşti între Moş Crăciun şi Willliam Shakespeare ori suspansuri caractero-climaterice între Băiatul Rău-dar-Bun de la Polul Nord şi Fata Bună-dar-Rea de la Polul sud. Chiar în acest amestec de abordări pro şi contra modelului ori, mai bine spus, în încercarea ambiţioasă de reformare a convenţiei se coagulează temerar profilul unui scriitor care trebuie neapărat urmărit.
