Poezie şi Proză
Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.
Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.
Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
Steaguri albe
Mă rog cu puterea cuvântului
Pentru copiii pământului,
Mă rog cu dulceaţa colinzilor
De sănătatea părinţilor.
Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu lumina minunilor
În amintirea străbunilor,
Mă rog cu nădejdile omului
De echilibrul atomului.
Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu putinţa mătuşilor
Contra venirii cenuşilor,
Mă rog cu blândeţea din flaute
Un happy end să ne caute.
Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu pecete de fulgere
Să ne ferim de distrugere,
Mă rog cu puterea cuvântului
De sănătatea pământului.
Florile, florile dalbe,
Iar pe lume steaguri albe.
Poetul
Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.
Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine
Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,
Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.
Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.
Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii
Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,
Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,
Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.
Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.
Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.
