Personalități
Friedrich Nietzsche constituie piatră de hotar în istoria gândirii europene. Opera sa reprezintă punctul terminal al marii filozofii occidentale.
După el, zborurile gândirii filozofice - cu eclectismul heteroclit al lui Martin Heidegger (în creuzetul căruia intră Fiinţa lui Parmenide, mitul adamic al aruncării omului în lume, concepţia despre poezie a lui Hölderlin, neliniştea lui Kierkegaard, tehnologia modernă), cu „deconstructivismul” şi paradoxismul francez (Sartre, Derrida. Lacan, Lyotard, Foucault), pragmatismul anglosaxon – se situează la mai mică înălţime, pentru a coborî finalmente la pseudofilozofia freudiană a pansexualismului obsesiv care va invada şi perverti triumfal cultura. Caracteristică generală: o fugă de creste şi o atracţie morbidă abisală. Dar nu abisul profunzimilor ontologice şi axiologice, ci dezordinea şi antivaloricul. O babilonie gălăgioasă cu pretenţii de atingerea a unui nec plus ultra pe planul gândirii şi al spusului.
Nietzsche a făcut filozofie „cu ciocanul”, - pe de o parte, scriind în fragmente, în aforisme („căci un aforism poate spune mai mult decât un filozof într-o carte”), iar pe de altă parte, demitizând şi scurtcircuitând filozofia occidentală, până la presocratici, întemeietorii întregii filozofiei apusene. Cuplul Apollo-Dionysos devine miezul gândiri sale estetice privind originea tragediei, şi totodată împrumută de la indieni ideea „eternei întoarceri” (dar, pentru el, întoarcerea este identitară, revenirea „aceluiaşi” - idee care îi aparţine şi la care ţinea foarte mult, o revelaţie la Sils-Maria, Elveţia). Totodată, „dincolo de bine şi rău”, el creează ideea de Supraom, ca voinţă de putere în sens de depăşire de sine pe plan spiritual, astfel încât să merităm eterna întoarcere. Căci vor putea să se renască e „numai cei care au crezut în viaţă” şi au sanctificat-o. În felul acesta, se află reunite cele trei concepte majore ale gândirii nietzscheene.
Aflat la intersecţia dintre vechea cultură occidentală şi lumea care urma să se schimbe profund din punct de vedere cultural, Nietzsche formulează uimitoare predicţii asupra configuraţiei modernităţii, care începuse deja să se instaleze.
Anunţarea morţii lui Dumnezeu - „Gott ist tot” (în Ştiinţa veselă) inaugurează periplul său în acest profetism de uimitoare luciditate. Dar, împotriva unor afirmaţii superficiale eronate, trebuie de precizat că Nietzsche nu proclamă, nu instituie, ci constată moartea Fiinţei supreme din conştiinţa oamenilor. Cu un deceniu mai înainte de Nietzsche, şi Eminescu, în Memento mori, profeţise acelaş lucru, odată cu previziunea apusului marii filozofii: „E apus de zeitate ş’ asfinţire de idei… Nimeni soarele n’ opreşte să apuie-n murgul serii,/ Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”.
Şi iată ce scrie autorul lui Zarathustra despre această tragedie cosmică: „Ce a devenit Dumnezeu ? Noi toţi l-am ucis. Cum ne vom consola, asasini între asasini? Fiinţa cea mai sfântă şi mai puternică din univers a pierit sub cuţitele noastre…Şi nimeni nu va putea prevedea ororile, consecinţele morale catastrofale ale acestei crime… Şi ce se va întâmpla acum? Nu vom cădea fără oprire? Nu rătăcim ca într-un infinit neant?” De asemenea cu un deceniu mai înainte, Eminescu, după ce constatase şi el „apusul lui Dumnezeu”, se îngrijora la rândul său: „Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe nesimţite, cade ? Poate că în văi de haos ne-am pierdut de mult… de mult.
Dezastrul moral apărut consecutiv decăderii religiei, este, practic, ireparabil. Aceasta pentru că omul nu va ajunge niciodată pe plan social la un comportament etic în funcţie de propria conştiinţă morală, nu va ajunge la imperativul categoric de care vorbea Kant în Critica raţiunii practice. Omul are nevoie de un control etic venind de dincolo de el, de la o instanţă supremă, care judecă şi sancţionează. Prăbuşirea morală fără precedent din epoca noastră este urmarea pierderii conştiinţei controlului divin.
Mai notăm că Nietzsche concepea un Dumnezeu-Devenire, în sensul unei Fiinţe Supreme, Fiinţă a Fiinţelor, care se înalţă mereu spre perfecţiunea absolută, concepţie formulată încă de Empedocle şi întâlnită de asemenea la Boehme şi Schelling.
În cartea Ville zur Macht – voinţa spre putere – este descris pe larg şi deosebit de expresiv tabloul decăderii valorilor, a culturii, a gândirii, „decăderea sufletului european”.
„Caracteristica „modernităţii”: este „abolirea tradiţiilor, a şcolilor; predominarea instinctelor - pregătită de filozofi: inconştientul supraestimat”, anticipaţie a ceea ce avea să facă freudismul.
Nietzsche formulează o teorie a epuizării, biologice şi spirituale, considerând că toate clasele lumii moderne sunt infiltrate cu „desfrânaţi, bolnavi mintali, anarhişti, deşeuri ale societăţii”. Luxura şi nevroza. mizantropia, dezgustul, decăderea familiei, nihilismul, completează tabloul marasmului, la care se adaugă foamea consumismului, a supraabundenţei; adică, aşa cum va scrie Rabindranath Tagore, conjugarea de către occidentali a verbului a avea, în opoziţie cu indienii, care conjugă verbul a fi.
Din acest motiv, societatea modernă nu mai este un „corp”, ci un conglomerat morbid: virtutea modernă, intelectualitatea modernă, ştiinţa modernă - sunt tot atâtea „fenomene morbide”. Se confirmă ideea lui Oswald Spengler (din cartea Untergang des Abendlandes - Apusul Occidentului) conform căreia Occidentul s-a epuizat spiritual, aşa încât nu mai produce cultură, ci „civilizaţie”, în înţeles de bunuri materiale.
O observaţie nietzscheană de mare pătrundere şi gravitate constă în aceea că putreziciunea şi oroarea marilor oraşe invadează satul, pervertindu-i etic pe ţărani - lucru perfect demonstrat şi de evoluţiile sociale din ţara noastră.
Arta devine facilă, imitabilă. Şi, notă generală în domeniul producţiei culturale, „cei mai puţin dotaţi sunt cei mai gălăgioşi”. O artă a ismelor care se multiplică subintrant, a formulelor care vor să tiranizeze spectatorul. În tablouri o „complexitate confuză, sălbatică, brutalitate a culorilor, a subiectelor cu apelul la instinctele obscure”. ”Falsul în arte, scrie Nietzsche, este demonstrat prin „lipsă de talent, de educaţie, de cultură, de ucenicie”. Se face apel şi se cultivă gustul unui public „mai puţin artist. Datorită „molimei freudiene”, după cuvântul lui Jean-Marie Domenach (Enquêtes sur les idées contemporaines, Seuil, 1987), are loc o depravare a maselor. Impostura triumfătoare a dus la absurditatea de a considera „Geniul o superstiţie”. Mai mult, are loc o degradare a semnificaţiei termenului, genialitatea fiind aplicată oricărei performanţe în orice banală activitate, situaţie, împrejurare.
Muzica poezia, religia, cultura, opera literară, familia, patria, relaţiile toate, observă Nietzsche, intră în disoluţie, au devenit o atitudine teatrală, până la bufonerie.
Orice individ colaborează la ansamblul Fiinţei Cosmice, conştient sau nu, fie ca vrea fie că nu vrea, scrie Nietzsche. „De cum omul se identifică perfect cu umanitatea, el mişcă natura întreagă". Ca atare, el accentuează pericolul ireparabil ce apare atunci când guvernarea ţărilor încape pe mâna mediocrilor, când conducerea unui stat are miopia unor interese meschine, de grup, fără iradiere general-socială, fără preocuparea de educare a maselor în conştiinţa acestei responsabilităţi universale. Dimpotrivă, are loc înăbuşirea tuturor naturilor superioare având această deschidere. „Teribila consecinţă a nivelării, când toţi cred că ştiu totul, pot atinge orice problemă, li se cuvine totul, pot totul”. Şi acest lucru nu numai în politică, unde acest caracter este cvasi definitoriu, dar şi în marea cultură. Este spectacolul pe care actualmente ni-l oferă zilnic TV, ziarele, revistele de tot soiul.
Lipsa modelelor şi eliminarea celor care mai apar din când in când, constituie tragedia morala a modernităţii. Este deosebit de dificil pentru naturile superioare să se supună dezordinii etice şi estetice ale modernităţii; căci ele nu ascultă, scrie autorul Genealogiei moralei, decât de naturi şi mai dotate încă şi mai perfecte. Pe cel care poartă în el exigenţele unui suflet nobil, îl paşte de întotdeauna mari pericole. Or aceste primejdii sunt imense în zilele noastre când domină mediocritatea care „te obligă să mănânci din acelaşi blid cu ea”.
Într-un cuvânt, afirmă Nietzsche, modernitatea este a „nihilismului moral şi estetic. ceea ce duce la catastrofă”. „Toate scopurile nobile sunt aneantizate, judecăţile de valoare devin confuze, astfel că se întorc unele împotriva altora. Totul nu este decât falsitate, vorbărie, confuzie, extravaganţe. Absenţa oricărei discipline morale Apusul sentimentului datoriei. Lipseşte autoritatea”. Şi Nietzsche repetă adesea cuvântul „canalia” care infestează totul : inima, sufletul spiritul, societatea – şi antidotul - „greaţa, greaţa, greaţa” prin care se apăra Zarathustra, ieşind în natură unde asculta „păsările cântătoare”, care îl învăţau să cânte.
Ceea ce domină este un haos de judecăţi de valoare contradictorii, dublată de unul din viciile moderne: „laşitate în faţa consecinţelor”. „Un secol de barbarie începe şi ştiinţele vor fi în serviciul ei”. Căci el atrage atenţia asupra „efectelo barbarizante ale ştiinţei”.
Or, în 1987, Alain Finkielkraut confirmă „barbaria” (La defaite de la pensée, Gallimard) : „Barbaria a sfârşit prin urmare să pună stăpânire pe cultură. La umbra acestui mare cuvânt, creşte intoleranţa, odată cu infantilismul. Industria divertismentului ieftin (loisir, entertainment), această creaţie a epocii tehnice, a redus operele spiritului la starea de marfă proastă (pacotille)”.
Modernitatea de astăzi, această ”Hiroşimă a valorilor”, cum a fost denumit cataclismul moral al vremii noastre, a depăşit însă cu mult previziunile lui Nietzsche, care mai credea încă în posibilitatea nu prea îndepărtată a revirimentul axiologic prin „trezirea conştiinţelor indusă de cei aleşi”.
Actualmente omul a devenit public. Dar, afirmă Nietzsche, numai în singurătate superioritatea spirituală se dezvoltă şi devine creatoare, astfel că, în Aşa vorbit-a Zarathustra, el scrie că atunci când vorbeşti la toţi, vorbeşti la nimeni. De aici sfatul: „Oameni superiori, în piaţa publică nimeni nu crede în omul superior. Acolo vulgul chicoteşte : ”Noi toţi suntem egali”.
Şi iată ce scrie Nietzsche în cartea de radicală refundamentare a moralei, Dincolo de bine şi rău (af. 57): „Poate că, într-o zi, ideile cele mai solemne, cele care au provocat cele mai mari lupte şi cele mai mari suferinţe, ideile de „Dumnezeu”, de „păcat”, nu vor mai avea pentru noi mai multă importanţă decât jucăriile pentru copii”. Când, exact acum 70 de ani, citeam aceste paragraf, notam pe margini. „Ziua a sosit”. Iar în acelaşi volum (af. 228) Nietzsche definea lumea ce urma să vie „O lume iremediabil mediocră, fără geniu şi fără spirit”.
