Primul portal de promovare a artei si culturii în Moldova

Istoria


Condiţia femeii din Evul Mediu

Societatea creştină nu acorda nici un loc specific femeilor din secolul al XI-lea, ba mai mult -  nici nu prevedea condiţia feminină. În Evul Mediu, femeia, înainte de a fi ţărancă, castelană sau sfântă, era definită prin sexul şi trupul său. Statutul de nevastă, văduvă sau fecioră, îi era conturat în raport cu un bărbat sau cu un grup de bărbaţi.

Viziunea asupra condiţiei feminine în acea perioadă era foarte vagă, femeia fiind situată mai mult de partea trupului şi a naturii, revenindu-i obligaţia de a se ocupa de gospodărie şi de a da naştere copiilor.

Având în vedere faptul că în Evul Mediu femeia nu dispunea de prea multe drepturi, căsătoria era decisă tot de bărbaţi, aceasta reprezentând mai mult un act de pace.  A păzi şi a ţine femeile ocupate cu treburile casnice -  acesta era idealul masculin în acea perioadă. Soţii erau obligaţi să adune din afara casei bunuri şi bogăţii, iar administrarea acestora îi revenea femeii. Nu vorbim despre administrarea propriu-zisă, cât de păstrarea bunurilor şi transformarea produselor pentru consumul familial, pe măsura nevoilor.

O soţie bună, o femeie pricepută, blândă şi cumpătată era cea care ştia să organizeze utilizarea bunurilor aduse de bărbat. Fala deşartă, lăcomia şi desfrâul erau excluse din cadrul familiei, acestea reprezentând consumul în exces, ceea ce va afecta tot corpul social.

În Evul Mediu familia este un ansamblu de persoane asupra căruia soţia trebuie să  vegheze. În primul rând, îi revine soţul, căruia trebuie să îi pregătească băi calde, odihnă, căldură, să îi servească masa şi să îi facă patul. Dacă familia este suficient de bogată încât să-şi permită şi servitori, tot femeia este cea care se îngrijeşte de activităţile acestora. Femeiii îi revine şi educaţia copiilor, o educaţie adusă nu prin lectură, ci prin exemplul propriu.

Pentru femeie existau doar două alegeri considerate respectabile: soția supusă sau călugărița dedicată religiei, însă asta nu înseamnă că femeile în Evul Mediu alegeau aceste roluri. Această alegere o făceau tot bărbaţii.

Dar să revenim la femei şi familie... În perioada despre care vorbim, în cazul în care femeile încălcau regulile impuse, acestea erau supuse nu doar la condamnări în cadrul casei, ci şi la pedepse colective.

Totuşi, pe scara socială, femeile nu rămân atât de izolate pe cât ni le reprezintă teoreticienii. Ţărăncile muncesc pământul, nevestele de meşteşugar – în prăvălia soţului. Chiar şi femeile din casele senioriale sau burgheze nu erau lăsate să stea degeaba, ci coseau sau torceau. Această activitate era mai mult caracteristică fetelor, cărora nu li se acorda timp pentru joacă sau dans, pentru ca nu cumva în timpul lor liber să aducă prejudicii casei. Această activitate era practicată de fete pentru ca, în cazul în care vor ajunge la sapă de lemn, să se poată întreţine.

După Francesco da Barberino, autor al unui Tratat de educaţie pentru femei de la începutul secolului al XIV-lea, fiica unui „cavaler cu blazon... va trebui să ştie a confecţiona pungi pentru bani, a coase şi a toarce, astfel încât atunci când va fi la casa soţului, să nu stea de pomană, ci să facă ceva folositor.”

Aceste activităţi erau practicate, desigur, pentru a spori averea familiei, căci în cazul în care o femeie rămânea văduvă, aceasta era nevoită să-şi câştige bucata de pâine necesară existenţei.

Acestea fiind spuse, în amurgul Evului Mediu femeile  au început să fie independente de cadrele căsătoriei. Totuşi, viciile şi virtuţile, sarcinile şi comportamentele femeii au fost percepute tot în raport cu familia.

Încercaţi, dragi cititori, să vedeţi în femeie, mai întâi, un ansamblu de înrudiri care depăşesc limitele casnicului. Pentru femei nu totul se rezumă la acest spaţiu restrâns. Pentru femei, legăturile cu bărbaţii nu se bazează numai pe căsătorie, ci şi pe prietenie, cooperare economică şi aspiraţii politice.

Anna Casian-Musteaţă

Partenerii nostri: