Articole noi
Aria unui destin
Oricât ar părea de paradoxal, numele celebrei noastre compatrioate, Maria Cebotari, Primadona Operei din Dresda, Berlin şi Viena, este cu mult mai cunoscut în întreaga Europă, decât la ea în patrie. Sporadicele apariţii în presa autohtonă, precum şi cărţile Simfonia neterminată (1990), semnată de Rodion Arabagiu, şi Maria Cebotari în amintiri, cronici şi imagini (1999), scrisă de Aurelian Dănilă, au suscitat atenţia asupra celei mai mari voci din prima jumătate a secolului XX. Acest gol imens în cultura şi arta naţională a încercat, şi nu fără succes, să-l suplinească filmul de nonficţiune ARIA (2004) în regia lui Vlad Druc, scenariul aparţinând lui Dumitru Olărescu. Timpul, acest devorator de nume şi evenimente, distruge fără milă tot ce-i viu. Şi doar textul scris, vocea imprimată sau imaginile filmice ne mai păstrează amprentele furtunoasei biografii a celei care a rămas în istorie cu numele de Maria Cebotari. Dar numai adunate cu multă migală şi grijă, secvenţă cu secvenţă, filă cu filă, ele vor întregi un univers complex. Purtând camera de luat vederi prin întreaga Europă pentru câteva imagini cu amprentele Mariei, găsind oameni care i-au auzit vocea pe viu, care au cunoscut-o, autorii filmului reconstituiesc o viaţă plină de muncă asiduă, adică de repetiţii, premiere, spectacole, filmări etc., pe care au conceput-o ca pe o Arie. Şi asta pentru că anume această metaforă este cea mai adecvată dramaticului destin al Mariei Cebotari. Viaţa ca o Arie şi aria ca o viaţă... În aceste dimensiuni a fost integrată extraordinara voce a Mariei Cebotari, voce care, alături de alte mari voci, a intrat pentru totdeauna în cultura muzicală universală. Totodată, în contextul acestei Arii şi-au găsit locul şi multe evenimente zbuciumate din Europa anilor ’40.
Autorii documentarului ARIA încearcă să re-învie şi să re-aducă pe ecran timpuri de mult apuse, ră- văşind evenimente lăsate în uitare şi, astfel, favorizându-ne o impresionantă întâlnire de o enormă sensibilitate cu cea care a fost şi rămâne a fi mereu vocea de aur a Operei Europene. Or, ecranul cinematografic este prea mic ca să cuprindă în toată amploarea via- ţa „faimoasei cântăreţe de operă” Maria Cebotari. Din arhivele Germaniei, Austriei, României au fost selectate cele mai semnificative, cele mai valoroase secvenţe, cele mai palpabile aprecieri, cele mai cuceritoare fragmente de opere, capabile să contureze viaţa şi creaţia ieşite din comun ale cântăreţei. Anume de aceea pelicula este suprasolicitată cu diverse genuri de informaţii: cronică a timpului, comentariu după cadru (din amintirile Mariei Cebotari, din presa timpului, comentariile autorului), muzică, text la subsol etc... E o explozie de elemente audiovizuale, concentrate maximal în cadru, diverPremieră cinema Violeta TIPA ARIA unui destin se ca intensitate, din care se întrevede în toată amploarea inegalabilul spirit creator al cântăreţei. Trierea materialului s-a făcut şi din punct de vedere al abordării multilaterale a personalităţii, Maria Cebotari apărând în faţa spectatorului în calitate de cântăreaţă de operă, actriţă de film, dar şi în cea de soţie şi mamă, fiică şi soră, prieten şi, pur şi simplu, de om. Realizatorii peliculei au ales această modalitate pentru a o prezenta pe marea artistă într-o complexitate, ca pe un întreg univers spiritual, psihologic, moral, etic şi estetic. Toate aceste linii de subiect, împletindu-se organic într-un singur tot multicolor şi plurivocal, conturează un chip viu, cu o mare pasiune pentru arta interpretativă.
Documentarea minuţioasă a subiectului pus în valoare îi poartă pe realizatori pe un drum lung întru căutarea urmelor Mariei Cebotari în timp şi în spaţiu. Oriunde vor filma - în Berlin sau la Viena, la Bucureşti sau Milano, - oriunde vor răvăşi trecutul, ştergând colbul vremii, navigând virtual în atmosfera primelor decenii ale secolului trecut, scopul le va fi acelaşi: s-o readucă în faţa noastră, a celor care trăim astăzi pe pământul unde ea a vă- zut lumina zilei. Şi ei reuşesc să ne prezinte chipul Mariei imprimat în aroma perioadei interbelice, apoi şi în tragicele evenimente ale celui de al doilea război mondial. Am putea spune că filmul ARIA, la fel ca şi întreaga viaţă a Mariei Cebotari va derula sub semnul metaforei drumului.
Drumul va intui în sine două coordonate temporale – atunci şi acum: drumurile Mariei şi drumul lung, parcurs de realizatorii filmului pentru restabilirea, imagine cu imagine, a vieţii Mariei Cebotari pentru a o re-aduce acasă. Astfel, metafora drumului reapare periodic pe tot parcursul peliculei, prin drumul de fier ce o îndepărtează pe Maria tot mai mult de casa părintească, de familie, de cei dragi. Acest drum semnifică, bineîn- ţeles, şi scurgerea timpului. Autorii au reuşit să găsească o legătură de trecere a timpului nu numai prin însăşi imaginea drumului, - care este, întâi de toate, după cum am mai spus, o metaforă a vieţii, - ci şi prin imaginea ploii – ca un simbol al fertilităţii, al fecundităţii. Aşa, drumul nu numai că o poartă pe Maria Cebotari spre meleaguri străine; concomitent, el va deveni un drum al ascensiunii, care-i va aduce slavă şi renume mondial. Prin ploaie e redată şi nostalgia realizatorilor pentru această talentată cântărea- ţă, care, cu regret, n-ar fi putut să se afirme în ţara sa. Sunt lacrimi pe care nimeni nu se grăbeşte să le şteargă şi chiar nici scurgerea vremii nu le va usca complet, atâta timp cât în inimile noastre va trăi numele Mariei Cebotari. Sunt lacrimile Basarabiei-mamă după fiii şi fiicele sale plecate departe, ieri sau azi...
Preocuparea pentru găsirea formulei cinematografice de redare a acestui mare talent şi tragic destin şi-a găsit rezolvarea abia după vizionarea celor zece filme în care marea interpretă s-a produs în rolurile principale. Anume aceste pelicule au permis o nouă deschidere spre cunoaşterea nu doar a creaţiei, ci şi a vieţii celebrei cântăreţe, completând esenţial consistenţa peliculei. Filmul conturează două linii de subiect: cea a evoluţiei Mariei Cebotari ca soprană pe scenele operelor din Dresda, Berlin şi Viena şi cea a destinului, a vieţii personale. Aceste linii mereu se suprapun, conturând numeroase puncte de tangenţă. Trecerile de la operă la viaţa cotidiană, şi invers, devin atât de fireşti, încât nu pot fi nici delimitate, nici rupte una de alta. Or, lumea ei interioară, emoţiile, sentimentele, trăirile se exteriorizează în creaţie. Nu întâmplător, critica de specialitate nu ezita să menţioneze că „Maria Cebotari, în filme, totdeauna se joacă pe sine şi că, în felul acesta, spectatorii aveau posibilitatea să-şi imagineze cum arăta ea în viaţa de toate zilele”. În creaţia cinematografică se prefigurează destinul său tragic, pe care-l duce pe umerii plă- pânzi şi-n sufletul plin de patimă pentru muzică şi de adâncă tristeţe şi dor pentru Ţara părăsită, pentru cei dragi, iar mai târziu - de durere sfâşietoare la pierderile ce se ţin lanţ: cei nouă fraţi şi surori, unul după altul, pleacă din via- ţă, apoi îi urmează şi tatăl, după care îi este dat să cunoască şi moartea soţului iubit...Şi numai ea, Muzica, o susţine şi-i dă puteri pentru a depăşi toate vicisitudinile vieţii. Numai pe scenă se simte în toată vigoarea sa, muzica ajutând-o să exprime ceea ce nu poate exprima prin cuvinte. O confirmă nu numai biografii Mariei, ci şi ea însăşi. Chiar şi atunci, când durerile o sugrumau, ea era mereu cu gândul la spectacole: „Eu trăiesc pentru a cânta. Sufletul cere s-o fac. Ascultătorii mă aşteaptă. Trebuie să ies pe scenă neapărat...” . Prin aceasta se explică incredibilul fapt că va ieşi în scenă să cânte chiar şi în ziua morţii soţului ei, Gustav Diessl, cu sufletul copleşit de durere, astfel aducând un omagiu celui alături de care a cunoscut sentimente profunde şi a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii sale, cel care i-a imortalizat chipul într-o serie de portrete, cel fără de care viaţa ei nu mai avea nici un sens.
E o trăire pe care a redat-o într-o secvenţă din filmul Maria Malibran, când renumita cântăreaţă spaniolă iese în scenă, anunţând despre moartea maestrului Vincenzo Bellini şi cântă, iar sala o ascultă în picioare... Muzica, acest grai al sufletului, face parte integrantă din viaţa Mariei, devine principalul element încadrat în structura filmului, dezvăluind diverse laturi ale personalităţii interpretei, ale universului ei spiritual, în lipsa cărora personalitatea i-ar fi rămas în multe aspecte neelucidată sau chiar necunoscută. Filmul îşi ghidează spectatorul prin cariera ei de la operă la operă, de la arie la arie, de la un turneu la altul, imprimându-i vocea, modul de a trăi rolul scenic, şi re-creează din fraze cinematografice tăiate de la opera-mamă, pe care le montează într-un context inedit, pentru a le atribui o nouă valoare estetico-artistică. Or, în reconstruirea ascensiunii spre culmile pe care le-a urcat şi le-a dominat Maria, imaginile filmice depăşesc esenţial motivul unui simplu comentariu al vieţii, transformându-se într-o metaforă pe care se va axa mitul Mariei Cebotari.Astfel, ARIA este un film de montaj, în care acest procedeu se află la baza dramatizării materialului. În acest context se înscrie şi însăşi denumirea filmului, şi structura sa, similară cu cea a unei opere cu uvertură, trei acte, accordo finale şi chiar antract. Legătura dintre părţile componente ale filmului se face printr-un montaj laitmotiv al unui plan lung – metaforă – stoluri de păsări în zbor, care se ridică spre înăl- ţimile cerului, acompaniate de muzică interpretată la nai, care mereu ne readuce în universul naţional, la izvoarele ce au alimentat acest mare talent.
Cortina vremii se ridică prin imaginea lustrei din sala Operei din Viena, pe scena căreia Maria Cebotari a cunoscut nu numai gloria, ci a şi devenit şi ultima ei mare cântăreaţă. Dar până atunci aveau să se scurgă ani de muncă. Debutul de la 15 aprilie 1931 în rolul lui Mimi din Boema lui Puccini s-a produs cu un deosebit triumf. De aici va porni povestea unei vieţi artis tice într-o vertiginoasă ascensiune, cunoscută şi admirată de o întreagă lume, şi doar de noi – nu...
Actul I, Cucerind Europa, aşa-zisa, Aria parlante, este o incursiune în viaţa Mariei Cebotari, redată printr-un bogat material factologic. Mişcarea lentă pe fotografiile ce au păstrat, în pofida timpului, chipul mlădios, cu ochi mari, căprui, luminoşi, dau iluzia trăirii. Fotografiile se perindă pe ecran, parcă trezind la viaţă nu numai o epocă trecută, ci şi oameni concreţi. E, într-un fel, proza vieţii: familia, şcoala, corul, repetiţii, premiere, căsătorie, filmări etc., etc., dar în care se zbate un suflet prea sensibil pentru o vreme atât de zbuciumată.
Graţie ilustrei cariere pe care o face în scurt timp, devenind Primadona Operei din Dresda, Berlin şi apoi din Viena, cucerind întreaga Europă în urma turneelor în Londra, Paris, Milano, Praga, Riga, Bucureşti etc., presa muzicală europeană îi aduce elogii, numind-o „prima interpretă a lui Puccini şi ultima mare cântăreaţă a Vienei” . Şi, dacă în prima parte a filmului domină formula montajului narativ, a redării unei povestiri cinematografice – povestea vieţii Mariei Cebotari prin fotografii, cronica timpului etc.., montate în mod cronologic, începând cu micuţa Marusea în sânul familiei, apoi între colegele din corul lui Mihail Berezovschi, plecarea ei cu trupa lui Vârubov la Paris, evoluările pe scenele operelor din Dresda, Berlin şi Viena etc., cu comentariile de rigoare asupra vieţii ei, atunci în actul II Cântăreaţa zburătoare – Aria cantabile, regizorul utilizează un montaj metaforic. Depăşindu-se rolul narativ, se creează imagini inedite, care, printr-un limbaj poetic, reflectă universul artistic îmbinat armonios cu cel spiritual al Mariei Cebotari. Chipul ei se prefigurează în calitatea de cântăreaţă de operă şi actriţă de film. Ariile lui Mimi din Boema, Violettei din Traviata, Solomeea, Cio-Cio-san din Madame Butterfly ş.a. sunt rolurile care i-au adus recunoaşterea şi slava mondială nu numai pe scenele teatrelor de operă, ci şi în filmele muzicale. Secvenţe din aceste filme, montate şi însoţite de un nou comentariu literar, dau un efect surprinzător. Căci, până la urmă, soarta eroinelor sale, care iubesc cu înflăcărare şi mor pe scenă, se va repeta în însuşi destinul Mariei. Această paralelă şi mai mult îndreptăţeşte structura filmului şi denumirea lui. Pentru că Maria Cebotari nu numai că îşi trăia rolurile pe scenă, se integra sufleteşte în eroinele sale, ci îşi trăia şi propria soartă care, făcându-şi capriciile, i-a continuat jocul din scenă în viaţă, contopindu-i destinul eroinelor cu al ei.
Rolul Violettei, unul dintre cele mai îndrăgite de cântăreaţă şi unul dintre cele mai mari realizări artistice ale cântăreţei, era comparat cu „lebăda muribundă a Anei Pavlova” . Critica de specialitate nu o dată a menţionat că Maria Cebotari a trăit ea însăşi soarta Violettei, şi nu numai a acestei eroine. Fiecare rol în parte ea îl trecea prin sufletul său, punând în el toată dragostea şi toată ardoarea.În istoria filmului muzical, interpreta Maria Cebotari rămâ- ne nu numai ca o voce puternică, ci şi ca o actriţă tragică. Filmul ARIA este o demonstrare evidentă de exteriorizare a rolurilor ei din filme în destinul personal. De la primul său film muzical Madchen in Weiss (Fata în alb, 1936, regia Viktor Janson) Maria se identifică cu eroina Daniela, o fată înzestrată cu o voce superbă, care visează să devină cântăreaţă. Anume în acest rol o surprindem pe adolescenta Maria care, pentru a se afirma, este nevoită să pără- sească ţara. Filmul a rulat în mai multe ţări, iar în toamna anului 1937 rulează şi la cinematograful Odeon din Chişinău, fapt despre care presa locală anun- ţa: „la Odeon va rula pelicula Studenta Institutului din Smolnîi cu Maria Cebotari în rolul principal. Cu acea Marie Cebotari despre care critica europeană scrie că, după Amelina şi Galea Curci, publicul spectator nu a audiat o astfel de soprană şi care, datorită vocii sale puternice, a obţinut victorie asupra vedetei de cinema care se numeşte Marta Egghert” .
Al doilea film în care s-a produs Maria Cebotari - Inimi tari (Starke herzen, 1937, regie Herbert Maisch), îi provoacă o cotitură radicală în viaţa personală. Şi aici soarta eroinei, în rolul căreia intrase cu dăruire de sine şi trăise sentimentele ei, devine, în ultimă instanţă, şi soarta Mariei. Ca urmare, cei doi îndrăgostiţi, de comun acord, îşi propun să „urmeze destinul personajelor interpretate şi să-şi unească destinele în viaţa reală”: Maria Cebotari se căsătoreşte cu partenerul ei din film – Gustav Diessl.
Astfel, numele Mariei Cebotari, a cărei voce a fermecat întreaga Europă, se impune şi în lumea filmului, ea demonstrând capacităţi de actriţă strălucită, pentru care în repetate rânduri optează şi regizorul italian Carmine Gallone, care o invită să se producă în mai multe filme ale sale: Solo per te (Cântec de leagăn, 1973), Giuseppe Verdi (1938), Il Sogno di Butterfly (Visul dnei Butterfly, 1939), Odesa în flăcări (Odessa in Flamme, 1942) sau în varianta românească Cătuşele roşii (prima coproducţie româno-italiană). Aici Maria Cebotari are rolul Mariei Teodorescu, cântăreaţă de operă din Chişinău, care, părăsită de soţul său pentru o altă femeie, rămâne să se consoleze cu muzicantul rus Serghei. Nu mai puţine tangenţe cu viaţa artistică a Mariei îl are şi filmul biografic Giuseppe Verdi, în care se produce în rolul cântăreţei Teresina Stolz, una din cele trei mari iubiri ale lui Verdi. Un rol la care a lucrat cu o deosebită plă- cere, căci opera lui Verdi făcea parte din repertoriul favorit al Mariei, alături Teodorescu, cântăreaţă de operă din Chişinău, care, părăsită de soţul său pentru o altă femeie, rămâne să se consoleze cu muzicantul rus Serghei.
Nu mai puţine tangenţe cu viaţa artistică a Mariei îl are şi filmul biografic Giuseppe Verdi, în care se produce în rolul cântăreţei Teresina Stolz, una din cele trei mari iubiri ale lui Verdi. Un rol la care a lucrat cu o deosebită plăcere, căci opera lui Verdi făcea parte din repertoriul favorit al Mariei, alături de Puccini şi Mozart. Se cunoaşte că între Maria Cebotari şi Richard Strauss exista o mare prietenie de creaţie, pentru a cărui muzică manifesta o deosebită predilecţie. Dar şi Cebotari era „după Viorica Ursuleac, a doua mare cântăreaţă româncă preferată de compozitorul şi dirijorul Richard Strauss, care aprecia în egală măsură darurile ei vocale, cât şi subtilitatea interpretării rolurilor atât de dificile ca partitură şi complexitate psihologică” .
Regizorul Vlad Druc a reuşit cu multă măiestrie să intercaleze secvenţe din toate filmele muzicale cu Maria Cebotari în rolurile titulare, găsindu-le locul adecvat în metafora reconstituirii ascensiunii acestui mare destin artistic.
Actul III Aria All Unisono cu simbolicul subtitlu Voce în flăcări răsfoieşte filele unei grele perioade în istoria întregii Europe – perioada celui de al doilea război mondial. Cronica acelor timpuri cu imaginile unei „Europe în derivă, inundată de ură, sânge şi lacrimi”, sunt puse în contrapunct cu vocea puternică a Mariei care, în virtutea împrejurărilor, continuă să cânte alături de alte voci epocale. Chiar şi atunci când bombardarea Berlinului afectează şi clădirea Operei, spectacolele continuă să fie prezentate în Kroll-Opera, unde seară de seară veneau sute şi sute de oameni s-o asculte pe Maria Cebotari, astfel găsindu-şi salvarea psihologică.
Antractul – Intermezzo Colle Voci ne readuce în prezent, în Viena 2000, anul când au fost realizate filmările. La toate documentele de arhivă: cronică cinematografică, fotografii, afişe etc., prin care autorii filmului îşi propun să prefigureze cât mai veridic chipul primadonei Maria Cebotari, se adaugă memoria umană. Întâi de toate, memoria celor care au cunoscut-o personal, i-au admirat talentul, au aplaudat-o. În Germania, în Austria, şi azi lumea îşi aminteşte, nu fără emoţii, despre marea lor cântăreaţă. Rămânem încă o dată întristaţi de faptul că o lume întreagă a cunoscut-o, şi numai noi, compatrioţii ei, atâta timp am rămas indiferenţi faţă de acest mare talent. Căci, pe bună dreptate, muzicologul rus Vsevolod Timohin, „un pasionant şi îndrăgostit de Maria Cebotari, pe care o considera „o stea de mărime internaţională”, menţionează de pe ecran: „ţara ei – Moldova încă n-a apreciat-o după merite. Căci Moldova, după Cebotari, încă n-a născut cântăreţe de rangul ei... După părerea mea, în secolul XX doar două cântăreţe posedau aceste calităţi: Cebotari şi Callas...”. Printre cei surprinşi de camera de luat vederi au fost Eugen Doga, compozitor, Michael Zernia, biograf; Klaus Thiel, redactor radio, Eva Hingott, biograf; Hanna Schliesser, prietena Mariei cu care a ţinut legături până la sfârşitul vieţii şi care a ştiut-o „tot timpul plină de speranţă, o fiinţă preocupată, întotdeauna se bucura de viaţă”; Ernst Märzendorfer, dirijor pentru care Maria Cebotari a rămas una dintre solistele preferate. Ieşirea pe scenă alături de Maria Cebotari o consideră un dar...
Ultimul act – Adio, Butterfly! e pe drept acel Accordo finale nu numai al filmului, ci şi al vieţii Mariei Cebotari. O surprindem pe Maria în ultimii ani de viaţă, în ultimele sale roluri, căci boala o mistuie pe zi ce trece. Dar, depăşind durerile insuportabile, ea iese în scenă şi cântă pană la ultima suflare. Imaginile montate pendulează spre ariile de o înaltă intensitate dramatică. Secvenţele sunt alese în conformitate cu starea Mariei: ultima întâlnire a Violettei cu Alfredo (din Traviata), când îi spune Adio! Nu întâmplător presa berlineză avea să menţioneze că „Maria Cebotari a trăit-o pe Violetta” ... Boala care mistuie viaţa eroinei e la fel de nemiloasă şi cu Maria. Iar moartea vestitei cântăreţe spaniole Maria Malibran, care se întâmplă pe scenă, e şi prăbuşirea Mariei în culise după premiera spectacolului Studentul cerşetor la 31 martie 1949. Nimic mai simbolic decât struna de la vioară, ruptă în timpul cântecului din filmul Maria Malibran, şi vocea care ne anunţă moartea Mariei. O viaţă care s-a rupt – şi la propriu, şi la figurat - asemeni unei strune...
Pe imaginile pământului negru şi a cerului plin de nori fioroşi de toamnă târzie se lasă şi mai greu frazele Testamentului, acea ultimă dorinţă din care se desprind nişte adevăruri triste, caracteristice oamenilor de artă – datoriile faţă de administraţia teatrului..., faţă de copii, de mamă...
Şi iarăşi cronica timpului ne duce la acea zi de iunie 1949, zi de doliu pentru întreaga Europă, când Maria Cebotari, Primadona operei din Dresda, Berlin şi Viena, este petrecută în ultimul său drum - sufletul spre corul îngerilor, iar trupul - să se odihnească în cimitirul Döbling, în cavoul familiei Diessl.
E ultima sa ieşire pe scena lumii. Momentul devine şi mai cutremurător când peste imaginile funerariilor răsună vocea puternică a Mariei din aria Buterrfly: „Totul s-a sfârşit! Pentru mine nimic nu mai există! ...Pentru tine moare Butterfly!”.
La moartea Mariei Cebotari, Karl Böhm, dirijor la Semper-Opera din Dresda, menţiona într-un ziar vienez că „prin dispariţia Mariei Cebotari ecranul, teatrul şi opera austriacă pierd pe una dintre cele mai mari actriţe – pierdere ireparabilă, căci românca Maria Cebotari era unică în felul ei, actriţă complexă şi om incomparabil”. Muzicii clasice i se suprapune tot mai pronunţat o melodie tristă la nai. Din cerul plin de păsări agitate, spre pământ coboară o ninsoare, un viscol ce pare să fi durat zeci de ani, acoperind tot ce era legat de numele Mariei Cebotari. Filmul revine la imaginile de la început, la acea lustră enormă din Opera din Viena, în cercul căruia, ca din înălţimile cerului, apare chipul tânăr şi frumos al Mariei. Acordul final atinge o emotivitate maximă în clipele când coloana sonoră ne reproduce dialogul din filmul Solo per te dintre Cebotari-mama şi copilul ei rămas departe. Dialog care, în contextul dat, aduce nu numai o notă de nostalgie, durere, ci şi emoţii, prin secvenţa în care copilul îşi cheamă mama acasă. Acest dialog din film ar fi şi un dialog virtual între noi, românii din Republica Moldova, cu Maria Cebotari, aflată în alte dimensiuni spaţiale. E vocea care răzbate prin ani, făcându-ne să înţelegem nişte lucruri simple, dar pline de semnificaţii.
Că azi, după ce vreme îndelungată am fost văduviţi de multe valori autentice, am ajuns să-i cunoaştem fulminanta carieră artistică, s-o simţim venind, în sfârşit, spre casă... „Sunt româncă din Basarabia...” - această declaraţie o face Maria într-un interviu acordat revistei bucureştene Rampa cu ocazia turneului ei la Bucureşti. Frază care i-a făcut să le sensibilizeze strunele sufletului tuturor românilor, plini de mândrie pentru apartenenţa la poporul care a dat lumii o mare artistă. Dar această confesiune în faţa compatrioţilor, alături de alte câteva imagini din cronica timpului, au devenit din start o stavilă pentru lansarea filmului pe marele ecran. Viaţa filmului ARIA s-a oprit aici, căci autorilor – regizorului Vlad Druc şi scenaristului Dumitru Olărescu – nu li s-a ridicat mâna să taie cuvintele Mariei despre originea sa ori să mutileze contextul istoric şi evenimentele în cauză. Filmul n-a putut trece rubiconul cenzurii, cunoscând doar o premieră la Uniunea Cineaştilor din Moldova (2004) şi o proiecţie în cadrul Festivalului de film documentar Cronograf în 2005, unde s-a învrednicit de Marele Premiu, iar în anul următor i se acordă Premiul Uniunii Cineaştilor Emil Loteanu pentru cel mai bun film. Astfel, spre regret, până azi – anul când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea cântăreţei - filmul n-a avut acces la publicul larg din republică. Posibil că, după cadru, ar mai fi rămas încă multe de spus – amintiri ale contemporanilor, opinii şi aprecieri ale muzicienilor şi muzicologilor, secvenţe din filme care n-au intrat în structura filmului ARIA. Dar după cum menţiona marele istoric român Nicolae Iorga „Nu e mare o opera unde este mult material, ci acolo unde e mult suflet”. Iar în filmul ARIA e suficient, întâi de toate, anume suflet şi dragoste pentru Marea noastră Marie.
Filmul Aria va rămâne în filmografia din Republica Moldova nu numai ca un omagiu adus celei mai mari cântăreţe din prima jumătate a secolului XX sau recunoaşterea marelui ei talent, ci, mai mult, ca o re-aducere a lui în patrimoniul nostru cultural pentru generaţiile de azi şi cele viitoare.
