Primul portal de promovare a artei si culturii în Moldova

Uniunea Meșterilor Populari


Introducere în lumea meşteşugurilor tradiţionale

„Arta populară este o artă primitivă. De aici rezultă farmecul ei,
de aici şi pericolul, din ce în ce mai ameninţător,
al cotropirii şi nimicirii sale în faţa presiunii vieţii moderne”
(G. M. Cantacuzino, Frumosul românesc în concepţia şi viziunea poporului)


A fost odată ca niciodată… În lumea meşteşugurilor de altădată veţi găsi povestea noastră ... a românilor ... a României! Povestea începe la ţară, în vacanţă, la bunici. Povestea continuă cu tradiţii, obiceiuri, epopeea lemnului şi a lutului, a costumelor populare, cu frumoasa primăvară şi câteva din sărbătorile ei de căpătâi, la final întâlnindu-ne cu instrumentele muzicale ale vremurilor trecute. E timpul amintirilor. Povestea ajunge la fiecare dintre noi – ea ne vorbeşte despre un „frate”, pe numele său „meşteşugul tradiţional”, şi despre „sora” lui geamănă, cea care încă mai poartă numele de „arta populară românească”. Aceasta e ca fata mare scoasă la peţit de părinţi, nimeni alţii decât … meşterii populari. Iar dacă povestea a ajuns la noi, credem că Dumnezeu vrea ca şi noi să cunoaştem mai bine lumea celor doi fraţi care au trăit bine şi frumos multe veacuri pe acest pământ; apoi, dincolo de cunoaştere va veni preţuirea, iar dincolo de preţuire ar putea veni poftirea şi ospătarea în casa sufletelor noastre a acestor foi fraţi năzdrăvani. Astfel, pe nevăzute, noi am devenit sau vom deveni povestitorii...
A fost odată ca niciodată… Aşa încep, şi astăzi, poveştile sub semnul cărora mulţi dintre copii îşi încep copilăria, îşi formează şi desăvârşesc personalitatea. Avem şi noi, cu siguranţă, un cuvânt de spus în privinţa înfăţişării sub care trecutul se întoarce, din când în când, la noi. Dar trăim, din ce în ce mai intens, cu impresia că totul se petrece prea repede, că timpul modern nu ne aparţine defel. Iar viitorul, părându-ni-se şi mai nesigur, ne mărginim să îi căutăm antecedente pe care să le moştenim şi să le ţinem în viaţă. Când ochii istoricului par că slăbesc, că ne trădează, cerem memoriei să ni-i împrumute pe ai săi. Iar aceasta pretinde obiectelor să povestească în locul nostru, să susţină legătura conştiinţei de sine cu trecutul, adică să asigure continuitatea, coerenţa imaginii de sine, mai succint spus, identitatea. Pe fondul crizelor de comunicare, ele ne permit să vorbim mai puţin şi să ne exprimăm mai mult. Dacă acordăm obiectelor putere simbolică, le recunoaştem, implicit, capacitatea de a iradia felurite fabule despre lumea care le-a instituit.

 

Partenerii nostri: