Primul portal de promovare a artei si culturii în Moldova

ArtInfinit te provoacă la citit!


Între Bine și Rău – ”Maestrul și Margareta”, de Mihail Bulgakov

Dihotomia Bine / Rău. Nu pot să-mi afirm cu certudine că diferența dintre ele ca și cuvinte e pur și simplu o literă-n minus, sau doar că am fost învățată că exprimă concepte anacronice. Mi-a plăcut să-mi întreb chiar și verbal subconștientul unde regăsește el înțelesuri pozitive și negative în niște cuvinte așternute pe o hârtie. Sau scrise într-un document Word.

După ce nu m-am convins nici măcar parțial că trebuie să-mi feresc personalitatea de unul din ele ca să-l îmbrățișez pe celălalt, am încercat să-mi calculez procentajele fiecăruia prin raport la Sine. Poate e din cauză că-s un antitalent la matematică (și folosesc acest cuvânt pentru că sunt convinsă că-ți trebuie un talent și aici), dar nu m-am echilibrat în Bine și Rău. Știu că-s niște generalizări.

Ce-mi place e că, din punct de vedere al umanității, oamenii se pot categorisi Buni sau Răi, fără să-și recunoască lor că ori își fac o defavoare simplificându-se, ori considerând că e suficient pentru ei să se clasifice prin câteva litere. Un individ cvasi-rațional n-o să-și regăsească niciodată autosuficiența în asta.

Indiferent de realismul dezirabil pe care tind să-l adopt, aceste două concepte sunt nelipsite din literatură. De la o simplă afirmație ce stipulează clar calitatea de Bun sau Rău al unei cărți, până la aplicabiltatea cuvintelor când e vorba de personaje, acțiuni, interacțiuni. Dar de ce totuși să ne refuzăm plăcerile aproape fascinante de a duce simplitatea asta deprimantă la un alt nivel? Hai să fim extremi. Hai să lăsăm angelicul separat. Știu că-n definitiv, cei mai mulți dintre noi ne regăsim eliberările în orice e malefic. Da, știu că pot să-mi torn 500 de ulcele de argumente contradictorii în cap cu această afirmație. Dar eu o susțin. Sunt de un subiectivism aproape iritant.

Vin în ajutoru-mi cu un exemplu concret și fascinant din literatură: Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov (Editura Humanitas). Hai să considerăm că Diavolul exista în calitatea pe care tocmai am evidențiat-o. Așa-i că face un personaj cel puțin interesat de urmărit? Așa-i că atotputernicia sa atrage, intrigă și devine cel puțin dezirabilă? Că așa suntem noi oamenii, ne atrag extremele cu izul imposibilului. Deși recunosc că al meu personaj preferat din această carte nu e nici pe departe Diavolul recunoscut sub numele de Profesor Woland, un magician ale cărui puteri depășesc niște limite recunoscute de umanitate. El reușește să joace pe degete un număr impresionant de spectatori. Îi manipulează și aceștia pică în plasa lui pentru că au impresia că le aduce un beneficiu. Cel puțin interesant.  Și când zic cel puțin pot să afirm că-s cel puțin drăguță într-un sens deloc ironic. Este fascinant cum egoismul oamenilor îi determină să și-o facă cu mâna lor. Este imposibil să fii un om conștient de propriile-ți limitări și să nu ți să pară aproximativ dezirabil  să citești un personaj care POATE ceva mult mai mult ca tine. Nu mi-a plăcut în mod special nici de Azazello, unul din ajutoarele Diavolului. Recunosc, chiar am râs scriind scurta lui descriere. Mi se pare o categorisire care merită doar să tragi mai abitir dintr-o țigară. De departe, cel mai tare  l-am simțit aproape pe Behemoth. Poate pentru că numele rezonează cu o parte a adolescenței mele timpurii. Și aici mă refer la trupa ce-i poartă numele. Știu și de bestia care-i poartă numele. Mi-am recunoscut încă de acum multă vreme atracția pentru fiare. Cele cu chipuri ce nu pot fi recognoscibile pentru natura umană că nu reprezintă idoli, cele a căror caractere nu doar că lasă de dorit, dar și acționează într-un mod care ar smulge un rânjet sarcastic celor care îl citesc așa cum trebuie. Adică un pic mai aprofundat decât la suprafață. Un pic spre străfunduri. Ca un fuior pufos care-și pierde câte un ochi din când în când.

Să lăsăm ușor la o parte satira construită de Bulgakov. Aia la adresa societății și a lingăilor sistemului. Și când spun lingăi îmi imaginez niște indivizi care-s în stare să se târască, să zâmbească în colțul gurii și să spună „DA“ chiar dacă urmeze să le intre ceva ascuțit în diferite orificii virginale. Să ne gândim mai bine la toate farsele pe care Diavolul și echipa lui de mici demoni au reușit să le joace oamenilor. Celor care de-ncadrează într-o categorie de ultra-conformiști pe care să fiu sinceră, și mie mi-ar plăcea să-i iau peste picior. Doar pentru că nu-s în stare să gândească pentru ei înșiși. Pentru că mi se pare că sinapsele lor puse la un loc construiesc o jumătate de raționalizare.

Spre final, mi s-a părut că echipa necurată s-a dovedit un pic mai angelică decât mulți așa-ziși Dumnezei. După ce a facilitat reîntâlnirea a doi oameni care nu ar fi avut ocazia să se regăsească prea curând. Întâlnirea între scriitorul închis la ospiciu, Maestrul și a sa iubită căsătorită cu alt bărbat de care n-o lega nici măcar o relație de prietenie, Margareta. Parcă Răul n-a mai fost la fel de Rău. Parcă a început să fie similar cu Binele. Să se amestece atât de mult cu el încât distincția să fie dificilă. Sau, mă rog, imposibilă?

Oricum, e dificil să faci o diferențiere clară. Nu poți să afirmi că există oameni pe care să-i poți încadra într-o singură categorie. E nedrept și deprimant să te regăsești încrezător într-o clasificare aproape fanatică pe care să n-o poți explica și să nu poți coexista cu un Celălalt ce se definește altfel. Sinele e raportat la Celălalt. Și n-am putea niciodată să explicăm modul nostru de a percepe Binele dacă nu am reuși să conturăm modul în care ne uităm la Rău. Și cum putem conchide că teoriile n-au valoare dacă nu sunt testate, bazele empirice tind să devină cele mai relevante pentru tot ceea ce-nseamnă ramificația unui concept. Per ansamblu, n-o să-nțeleg de ce cititorii simt nevoia să categorisească personajele. Și chiar oamenii. Să tot afirme „X e un om bun“ sau „X e un om rău“. X e om. Atât. Clasificările nu servesc nimănui. Nici măcar personajelor din cărți care prind viață pe măsură ce noi dăm paginile romanelor pe care le ținem în brațe, cu care dormim în gând și pe care le cojim ca pe niște nuci până când ajungem la miez. Trecem de carcasa dură, împărțită în două emisfere și pășim spre sâmbure. Asta e ceea ce e relevant. Diferențierea între Bine și Rău, cu tot ceea ce presupune, devine la un moment dat redundantă. Verbul „A fi“ e tot ce contează. Complexitatea lui este cea care diferențiază. Și construiește totodată.

 

 

Sursa - Hyperliteratura.ro

Partenerii nostri: