Primul portal de promovare a artei si culturii în Moldova

Uniunea Cineaştilor


Cu ce alimentăm cultura?

Preocupaţi de grijile cotidiene, de criza economică care umflă preţurile, de faptul dacă va fi sau nu majorată taxa pentru călătoriile în transportul public, uităm să ne îngrijim şi de suflet. În vâltoarea acestor probleme, nu mai e loc pentru cultură. Nu mai avem timp pentru ea, nu mai avem timp pentru frumos şi nici nu observăm că nu mai avem timp pentru noi.

 

Mi-e teamă că într-o bună zi cînd vom lua un respiro din această accelerare continuă, v-a fi prea târziu, pentru că nu vom mai avea unde să mergem şi cu ce să ne mândrim. Instituţiile culturale îmbătrânesc şi mor, dacă nimeni nu are grijă de ele. Este bine ştiut care este situaţia acestor edificii, majoritatea având geamurile vechi, uşi care scârţâie şi pereţi care se macină. Unele din ele se află într-o stare avariată, iar altele - cu mai puţin noroc - dispar chiar sub ochii noştri, fiind demolate. Asta este realitatea în care trăim...
Astăzi cultura nu mai stă în capul mesei, pentru că nu avem cu ce o alimenta. Ministerul Culturii e sărac, iar autorităţilor le “şuieră vântul prin buzunare” când este vorba de investiţii . Exemplele sunt vii şi nu e nevoie să le cauţi prea mult.
Mai deunezi, eram în trecere prin faţa Teatrul Naţional Mihai Eminescu şi am hotărât să-mi cumpăr un bilet la unul din spectacolele văzute pe afiş. Zis şi făcut. Am intrat în holul teatrului, iar primul lucru pe care l-am observat era obişnuitul scrâşnet al uşii de la intrare, care este ţinută de acelaşi resort voluminos şi vechi. Şi când te gândeşti că teatrul este un monument de artă, arhitectură şi istorie naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, mai că nu îţi vine să crezi. Statul oferă 60.000 de lei doar în cazul montării unui spectacol, iar aceşti bani constituie aproximativ 50% din cheltuielile pe care le suferă teatrul. În astfel de condiţii, nimeni nu se mai gândeşte la reparaţii. Cine mai ştie sau îşi mai aduce aminte, că teatrul a avut cândva un muzeu, sala căruia este ocupată astăzi de un casino care o închiriază? Iată cam aşa ajung instituţiile de cultură ale statului să-şi rezolve problemele. Dar, Teatrul Naţional nu este singurul exemplu. Chiar peste drum de Primărie se află Sala cu Orgă, una din cele mai frumoase, dar şi avariate edificii din centrul oraşului. De mai mulţi ani de zile era atârnată o plăcuţă pe care era scris „ATENŢIE! Clădire avariată”. Din vara anului trecut, edificiul a fost îngrădit cu un gard de vreo doi metri care nici până astăzi nu a fost demontat. Totuşi, iniţiativele sunt mult mai greu de realizat în practică, iar reparaţia se lasă prea mult aşteptată.
O situaţie şi mai gravă o atestăm şi în cazul Studioului „Moldova Film”, care astăzi rămâne a fi o amintire frumoasă a anilor 50-80, perioadă de aur a cinematografiei naţionale. În intervalul acestor ani au prins viaţă numeroase pelicule care au marcat istoria filmului nostru şi ne-au adus laurii succesului de peste hotarele ţării. Recent am avut ocazia să merg în vizită acasă la filmul naţional moldovenesc, sau altfel spus, la Studioul „Moldova Film”. Biletul meu norocos la acel moment a fost remarcabilul şi cunoscutul scenograf, Vlad Bulat, cel care este şi unul din fondatorii muzeului aflat în holul instituţiei. În timp ce mă aflam acolo şi admiram obiectele care au strălucit cândva în lumina reflectoarelor, am auzit voci nedumerite care întrebau: „Dacă „Moldova Film” nu mai produce astăzi filme, cine sunt toţi aceşti oameni care vin aici?”. Răspunsul vine de la sine, dacă priveşti cu atenţie uşile şi pereţii pe care sunt agăţate afişe cu diverse denumiri . Cu alte cuvinte, în prezent studioul „Moldova Film” s-a transformat într-o instituţie care nu mai produce filme, ci spaţii pentru diferite firme care-şi au sediul aici. Mă gîndesc acum, ce păcat este că o asemenea instituţie unică pentru ţara noastră, în care s-au investit milioane şi unde au luat naştere pelicule care ne-au dus faima peste hotarele ţării, se află astăzi în aşa numita „moarte clinică”, fiind menţinută în viaţă din banii parveniţi de la aceste companii.
Proprietatea acestui studiou este o adevărată gospodărie, care are valoare nu doar materială, dar spirituală şi culturală în acelaşi timp. Gospodărie de care astăzi, nimeni nu mai are nevoie, în afară de Fedea, câinele instituţiei, care are ce păzi. Acum el este cel mai mare regizor, alergând printre reflectoarele împrăştiate pe teritoriul vast pe care-l ocupă studioul. În grija lui sunt toate caretele, rochiile de epocă, costumele militare, pe care doar timpul le prăfuieşte, iar molia le mănâncă. Dar, în grija cui sunt aceste instituţii?
Pentru baluri, festivale şi alegerile locale, au parale. Pentru blănuri naturale, cizme scumpe şi sandale, maşini senatoriale şi plimbări ministeriale au parale. Dar pentru investiţii anuale, reparaţii capitale în instituţii culturale , banii – iai de unde nu-s...

 

 

Anna Casian-Musteaţă, Cristina Martîniuc

www.anacasian.blogspot.com

Partenerii nostri: