Primul portal de promovare a artei si culturii în Moldova

Uniunea Teatrală


”Pescăruşul” la ”Luceafărul”

Teatru


Cea mai dificilă piesă a lui Cehov pentru transpunere scenică este ”Pescăruşul”. Montarea ei, înseamnă, în primul rând, o verificare a maturităţii forţelor actoriceşti şi a viziunii regizorale.
Apariţia spectacolului ”Pescăruşul” pe scena teatrului ”Luceafărul” este justificată şi motivată întru totul. De acum nu mai este vorba de un teatrul al tinerilor, ci de un teatru tot tânăr şi ca vârstă, şi ca spirit, dar care poate şi este obligat de timp să întruchipeze în scenă dramaturgia matură, este vorba de o coincidenţă dintre vârsta şi experienţa actorilor şi chintesenţa, gravitatea şi profunzimea mesajului de gânduri, inclus în piesă.

 

Deci, spectacolul ”Pescăruşul” înseamnă pentru colectivul teatrului un pas în adâncime spre dramaturgia clasică, pe care nu se încumetă s-o joace decât actorii ce s-au impus, s-au confirmat. ”Luceafărul” a dovedit în mod practic, că e capabil să realizeze mai mult în sens de profunzime, seriozitate, maturitate…

 

Succesul spectacolului este motivat în primul rând prin capacitatea actorilor de a da expresie scenică impunătoare întregului şi profundului mesaj de gânduri umane, incluse în textul piesei. În cazul de faţă, regia, semnată de B.E. Zahava, artist al poporului din Uniunea RSS, şi Ion Ungureanu, regizorul-prim al teatrului, nu s-a bazat pe trucuri regizorale, ci pe text, cerând actorilor să pătrundă pe deplin în chintesenţa, supratema rolurilor şi s-o transmită într-un mod impresionant, obţinând astfel o expresivitate pregnantă a fiecărui cuvânt, a fiecărei fraze în parte şi a textului în întregime. De aici a apărut şi tensiunea, psihologismul, dramatismul atmosferei create în scenă. Este un spectacol al actorilor.

 

Ecaterina Malcoci în rolul Ninei Zarecinaia se impune printr-un joc fin, inteligent, sincer în momentele-cheie ale rolului – atitudinea faţă de Trigorin şi Treplev. Spre deosebire de monologurile din scenele de final, în care actriţa reuşeşte să captiveze spectatorul, primul monolog, pronunţat cu spatele la public, mizanscenă nu prea reuşită şi în defavoarea actriţei, este plat şi nu lasă asupra spectatorului impresia cerută de dramaturgie. Din motivul acesta, actriţei îi vine greu să se impună pe parcursul rolului, însă, în cele din urmă, după cum am menţionat, reuşeşte pe deplin.

 

Actorul Sandri Ion Şcurea, artist emerit la RSSM, în rolul lui Treplev este poate cel mai bun mânuitor al jocului profund psihologic. Fiecare frază, fiecare monolog este axat pe un nerv, pe o izbucnire sufletească, urmată de alta de aceeaşi tensiune dramatică. Buna intenţie a actorului de a se menţine la aceeaşi profunzime psihologică duce uneori la o pronunţare prea stridentă a frazelor. Această stridenţă, probabil, va dispare treptat. 

 

Nina Vodă în rolul Irinei Arkadina şi Valentina Izbeşciuc, artistă emerită a RSSM, în rolul Maşei, stăpânesc rolurile şi rămân fidele liniei de comportare a personajelor, întruchipate pe întreg parcursul spectacolului. Ambele îşi construiesc rolurile respectând aceiaşi linie de comportare internă, motivată din punct de vedere psihologic. Dialogul este întreţinut cu multă claritate, iar frazele-cheie sânt spuse neaşteptat, simplu şi organic. Jocul actriţelor, firesc şi plin de căldură sufletească, se încadrează pe deplin în stilul spectacolului.

Ion Ungureanu în rolul lui Evgheni Dorn şi Ilie Todorov în rolul lui Semion Medvedenko bucură spectatorul în primul rând prin felul contemporan de a-ţi interpreta rolurile. Majoritatea frazelor spuse de aceşti actori au priză la sală, pentru că au în subtext probleme actuale, iar actorii ştiu să le pronunţe cu multă sinceritate şi simpleţe. E un talent deosebit de a învia textul, de a-l face pe spectator să creadă că a fost scris cu o zi înainte sau chiar în seara spectacolului…

 

În încheiere, aş vrea să le doresc actorilor să se menţină la acelaşi nivel de tensiune psihologică, dramatică, pe care au acumulat-o în timpul repetiţiilor şi să păşească cu mai multă încredere spre dramaturgia serioasă, doar acest spectacol este o dovadă grăitoare, că actorii de la ”Luceafărul” dispun de forţe pentru a-i da cea mai frumoasă expresie scenică.

 

Simion Ghimpu, candidat în studiul artelor

 

Notă: publicat în ”Moldova socialistă” 18 februarie 1970

Partenerii nostri: