Primul portal de promovare a artei si culturii în Moldova

Uniunea Teatrală


”Glasul păsărilor” sau ”Minodora”

Premiere

 

Teatrul ”Luceafărul” a prezentat în premieră spectacolul ”Minodora” după piesa lui A.Strâmbeanu ”Glasul păsărilor”, piesă care la concursul republican a luat premiul întâi.
Deşi se repeta de multă vreme, actorii trăiau momente de nelinişte. Neliniştea nu se explică numai prin conştiinţa responsabilităţii pe care o presupune acest spectacol (de fapt, orişice spectacol e o mare răspundere). Neliniştea mai provine şi din specificul muncii la acest spectacol, care se axează pe relaţii: relaţia între colaboratorii echipei angajate şi relaţia între creatori şi spectatori.
Traducerea scenică a ideii – iată ambiţia regizorului Ion Ungureanu, pentru că scriitorul A.Strâmbeanu, devenit mai sensibil, mai convingător în piesa sa, nu face altceva decât să pledeze pentru ideea de conştiinţă, pentru echilibrul raporturilor dintre oameni, dintre om şi societate, dintre om şi principiile pe care le proclamă autorul, materializându-şi natura relaţiilor umane pentru a depista şi lumina ”bolile„ şi rupturile unui anume echilibru, din falsificarea lui sau, şi mai rău, ”adaptarea” lui ipocrită.
Sfârşitul tragic, moartea lui David Prescure (actorul Dumitru Caraciobanu), muncitor poligraf, fost ilegalist, nu face decât să ilustreze această idee. Relaţiile s-au destrămat, fiecare erou rămânând să-şi ocupe un loc anumit în scenă. A murit un asemenea om, om cu un trecut onorabil. A murit de un acces de inimă. Prea era omul dreptăţii, al stimei şi respectului. Şi prea aspru, urât, neomeneşte s-a purtat cu el Plopeanu (actorul Vasile Constantin). ”Frate, frate, dar brânza-i cu bani!” Ca un pumnal răsună această frază şi ca un pumnal străpunge pieptul lui David Prescure. Şi inima n-a rezistat… Eroii din scenă rămân nemişcaţi. Urmează o melodie tristă şi plină de sens (muzica Mihai Dolgan).
Ultima scenă e gravă prin tragismul ei, prin coloritu-i psihologic şi, în acelaşi timp, atât de autentică. Surprinde nu ideea de ruptură, de prăbuşire, dar mai ales clipele de tăcere, de singurătate, clipe de care sânt cuprinşi eroii. Aceste clipe, cu care de fapt debutează spectacolul şi care, pe măsură ce înaintează, devin din ce în ce mai evidente, implică o stare de tensiune care se traduce excelent în dinamismul interior al actului de teatru, argumentând în acelaşi timp pledoaria scriitorului.
Din destinul lui Plopeanu şi a soţiei sale, Minodora, (actriţa Valentina Izbeşciuc) se desprind şi destinele fiecărui erou, fiecare trăindu-şi clipele în variante care nu numai că accentuează ideea prăbuşirii, dar şi motivează în diferite manifestări cauzele acestei prăbuşiri.
Analizând asemenea zone, A. Strâmbeanu nu se sfieşte să releve întreaga ţesătură de laşităţi, compromisuri, exprimate în conduita protagonistului Plopeanu. Regia descifrează cu brio aceste elemente.
Satisfăcut în orgoliul său meschin de posesor al unei catedre, al unei rubrici permanente la televiziune şi al unei soţii, palidă şi frumoasă, Plopeanu îşi arogă dreptul de a face din viaţa altora un ceva propriu, cu de la sine lăsat.
Făcând rechizitoriul lui Plopeanu, regizorul spectacolului nu ezită să dezvăluie şi celelalte aspecte ale piesei. Prezenţa în scenă a lui Sandu, fiul lui David Prescure, a Janei Iablonskaia de la Leningrad, a lui Emil, Grig demonstrează acest lucru.

 

Larisa Perju,
anul 1970

 

P.S. Recenzia n-a fost publicată, spectacolul fiind interzis.

Partenerii nostri: