Articole noi
- Toamna trecută, ştiind că în luna septembrie aţi împlinit un număr rotund de ani, cei pasionaţi de arta plastică aşteptau să inauguraţi o expoziţie personală atunci, însă aţi făcut-o abia primăvara aceasta, în preajma Paştilor. Aţi dorit asta în mod intenţionat, altfel spus, amânarea expoziţiei are vreo legătură cu semnificativa noastră sărbătoare creştină?
- Anume aşa este. Pentru mine, această mare zi este mult mai importantă decât ziua apariţiei mele pe lume. De aceea, am dorit să consacru expoziţia Învierii Domnului, mai ales că o bună parte din lucrări au o conotaţie religioasă.
- Acest lucru, sunt sigură, l-au sesizat mulţi dintre vizitatori, în primul rând, cei nestrăini credinţei. Cât mă priveşte, îndeosebi am remarcat “Ducerea Crucii”, lucrare ce m-a făcut să rămân mai îndelung în faţa ei, pentru a medita a câta oară în viaţa mea la un subiect ce ţine de oricare om: crucea pe care avem a o duce fiecare în viaţa noastră pământească...
- Este o foarte serioasă problemă existen- ţial-filozofică, problemă ce poate fi percepută în mod adecvat doar în baza unor sănătoase şi trainice principii morale. Un om de o înaltă moralitate îşi va purta cu demnitate crucea, oricât de grea ar fi; alt om, cu o moralitate şubredă, nu va purta nici una mai uşoară...
- Probabil, vă referiţi la măsura respectării de către fiecare om a celor zece porunci... Dacă da, cum le-aţi raporta pe acestea la propria dumneavoastră viaţă, inclusiv la cea a omului de creaţie Iurie Canaşin?
- Ca o parte componentă a existenţei mele chiar din momentul din care, copil fiind, maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească, mi-a insuflat că mai am un Tată (tatăl meu a căzut pe câmpul de luptă pe când aveam trei ani), care se gândeşte la mine şi-mi poartă de grijă. Atâta doar că eu nu-l pot vedea. Mama provenea dintr-o familie profund credincioasă; un unchi al ei, preot, a fost represat de regimul sovietic ateist şi împuşcat anume pentru că propovăduia supremaţia lui Dumnezeu. De aceea, în casa noastră totdeauna a dăinuit spiritul creştin. Am crescut cu rugăciuni adresate lui Dumnezeu şi cu încrederea că, în momente grele de viaţă, El neapărat mă va ajuta.
- Şi s-a întâmplat cu adevărat?!
- Totdeauna, mai ales în situaţiile care au ţinut de destinul meu artistic. Deşi eram bun la desen din copilărie, m-am dus la o şcoală de construcţii, pentru ca, lucrând în acest domeniu, să pot fi un mai bun sprijin pentru mama şi soră-mea. După absolvirea ei, am fost trimis să lucrez la construcţia uzinei de ciment din Rezina. În pauze, deseori făceam schiţe de portret ale colegilor de brigadă. Conducătorul brigăzii, cunoscând faptul că o ducem cam greu în familie, într-o zi i-a adunat pe toţi muncitorii, a pus în mijloc cuşma şi a zis: “Băieţi, să punem mână la mână şi să-l ajutăm, flăcăul trebuie să înveţe altă meserie!”. Cred că nu atcineva decât Însuşi Dumnezeu i-a insuflat să facă acest gest. Mai departe.Venind la Chişinău, la şcoala de pictură, aici aflu că e nevoie să ai o oarecare pregătire, pe care eu n-o aveam.
Vă imaginaţi cât de mult m-am întristat?! Directorului de atunci al Şcolii “I.Repin”, Alexandru Maicov, văzându-mi faţa amărâ- tă, i s-a făcut, probabil, jale de mine şi a hotărât pe loc să-mi dea o şansă, propunându-mi să merg în parc, să fac câteva schiţe ale Clopotniţei şi să i le arăt. Când le-a văzut, mi-a permis să dau examenele de admitere. Dar la specialitate, în concurenţă cu ceilalţi pretendenţi, toţi cu pregătirea necesară, nu am reuşit să iau mai mult decât nota 3. Deci, după numărul de puncte acumulat nu am putut fi primit, în schimb - şi asta iarăşi nu s-a putut întâmpla fără ajutorul Celui de Sus - mi s-a oferit posibilitatea să frecventez lecţiile timp de jumătate de an, pentru a demonstra de ce sunt capabil, după care sau voi fi trimis acasă, sau, dacă într-adevăr voi merita, voi rămâne. Ei, peste această jumătate de an, am devenit student şi, printre altele, am absolvit şcoala cu menţiune.
- Fiindcă am ajuns aici, să le spunem cititorilor un detaliu, după mine, curios şi chiar, poate, semnificativ: că mai târziu, în anii ‘70, o bună perioadă de timp aţi fost directorul Şcolii de Arte Plastice “I.Repin”.
- Dacă-i aşa, aş vrea să se mai ştie că această şcoală a început să poarte numele lui Alexandru Plămădeală din iniţiativa mea. Propunerea îmi aparţine şi sunt fericit că a fost acceptată. Pentru că Alexandru Plămădeală este nu numai autorul cunoscutului monument al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul capitalei ţării, lucru pe care, de altfel, nu toţi îl cunosc. Alexandru Plămădeală a făcut extraordinar de mult în domeniul instruirii artistice a tineretului talentat din ţinutul nostru, din 1919 pînă în 1937 fiind director al Şcolii de Arte Frumoase (astăzi - Colegiul “A. Plămădeală”) din Chişinău. A fost şi fondatorul Pinacotecii municipale, nemaivorbind de multe altele pe care a reuşit să le facă în destul de scurta sa viaţă, pentru că a trăit doar 52 de ani.
- La acest capitol, memorie, aş vrea să ne referim şi la alt artist plastic, plecat dintre noi relativ recent, puţin mai bine de un deceniu în urmă. Îl am în vedere pe Mihai Grecu, o personalitate înalt apreciată şi în ţară, şi în afara ei. Massmedia de la noi a scris de mai multe ori despre dorinţa fiicei lui, a ceramistei Tamara Grecu, moştenitoarea unui mare număr de lucrări ale tatălui său, de a-i transforma atelierul întrun muzeu privat. Deoarece în Moldova nu există un precedent, peste tot unde s-a adresat cu această propunere i s-a dat un răspuns negativ. Dacă ar fi să vă pronunţaţi la temă, ce aţi zice?
- Faptul că la noi nu există un precedent, nu înseamnă că nu o putem face. Cu atât mai mult, cu cât Mihai Grecu îl merită întru totul. Apropo, muzee private sunt în mai multe ţări, chiar şi în unele învecinate, ca România, Polonia, Franţa. Un asemenea muzeu la noi ar putea să devină un foarte interesant centru de artă şi cultură, atractiv şi pentru oaspeţi de peste hotare, pentru turişti, dar, în ultimă instanţă, şi pentru noi înşine. Am avea posibilitatea să vedem lucrările maestrului oricând am dori, nu doar o dată în cine ştie câţi ani, la vreo expoziţie organizată cu un anume prilej. Din punctul meu de vedere, consider că actuala guvernare ar face un lucru şi frumos, şi valoros, luând în vizorul său şi această problemă, mai ales că soluţionarea ei nu este atât de complicată şi nici costisitoare. Ar fi un temei de mândrie pentru întreaga ţară.
- În acest context, nu pare a fi complicată sau costisitoare nici amplasarea în perimetrul Chişinăului a sculpturii Blândul Păstor, al cărei autor sunteţi. Şi totuşi, după câte ştiu, acest lucru este amânat de mai mulţi ani, deşi nu o dată s-au purtat discuţii, s-au luat decizii, ba chiar, după câte ştiu, a fost ales şi locul pentru Păstor - spaţiul din preajma Catedralei “Naşterea Domnului”...
- De la acele discuţii şi decizii s-a perindat aproape un deceniu. Nu voi ascunde, situaţia mă întristează nespus, deoarece Blândul Păstor este pentru mine - şi ca om, şi ca profesionist - o lucrare cu totul aparte, la care ţin în mod deosebit.
- Puteţi să ne spuneţi de ce?
- În acest caz, trebuie să revenim la perioada de timp când planeta noastră se afla în preajma unei nemaipomenite sărbători - împlinirea a două milenii de la Naşterea lui Iisus Hristos, un excepţional prilej pentru întreaga omenire de a cugeta asupra modului său de viaţă, asupra sensului vieţii în general. Atunci, se scria, se medita, se discuta mult asupra evenimentului, asupra importanţei lui pentru noi, pământenii. Într-o duminică, mergând spre atelier, am simţit în interiorul fiinţei mele o stare necunoscută pânâ atunci: parcă aş fi vrut să fac ceva extraordinar, ceva care să ajute lumea să devină mai bună, mai înţeleaptă. Ajuns în atelier, m-am aşezat în faţa mesei de lucru, mi-am făcut semnul Crucii şi m-am rugat: “Doamne, ajută-mă, spune-mi ce aş putea să fac?!”. Şi în faţa ochilor mi-a apărut deodată o icoană medievală din care mă privea El. Mâna a luat creionul şi s-a întins spre foia de hârtie din faţă. În primele clipe, nici nu conştientizam ce creionez. Când am terminat, aveam în faţa ochilor chipul lui Iisus Hristos, Blândul nostru Păstor, şi în acea clipă mi-am dat seama că nu am văzut acest subiect realizat în bronz, piatră sau în alt material. De aici au pornit lucrurile. Ini- ţial, am făcut câteva modele mici, pentru a găsi o formulă cât mai interesantă, mai expresivă. Apoi am luat un credit bancar şi am început să lucrez la un monument în bronz, pe care am hotărât să-l dăruiesc Ierusalimului, locul pe unde au păşit picioarele lui Iisus Hristos.
- Şi, după câte ştiu, aţi reuşit...
- Printre altele, mult mai uşor decât mi-am închipuit, lucru în care de asemenea îndrăznesc să întrevăd voia Domnului. Ambasadorul de atunci al Israelului în Moldova a reacţionai imediat la scrisoarea pe care i-am adresat-o, făcându-mi o vizită şi mărturisindu-mi că a rămas surprins de propunerea mea - până atunci, nu avusese nici o propunere particulară de acest gen. În trei luni, sculptura a fost gata. După care l-am învitat pe Înalt Prea Sfinţitul Vladimir şi un grup de preoţi s-o vadă şi să-mi binecuvânteze intenţia. Ei mi-au sugerat să mergem la preşedintele de atunci al ţării, dl Lucinschi, pe care ideea de a dărui sculptura Ierusalimului, într-un fel, chiar l-a entuziasmat. Bineînţeles, a susţinut-o, ba mai mult, a telefonat personal în Israel, apoi a făcut tot ce a fost posibil ca, plecând încolo pentru a duce sculptura, să nu avem probleme cu transportul, cazarea şi aşa mai departe. În felul acesta, dorinţa mea s-a împlinit şi sculptura a ajuns în spaţiul primei biserici creştine construite la Ierusalim după Înălţarea lui Iisus Hristos la Cer... Acasă lăsasem a doua variantă a Păstorului, pentru Chişinău.
- Cel puţin, în opinia mea, nu văd nici un motiv din care monumentul nu ar putea să împodobească peisajul urbanistic al capitalei ţării noastre.
- Pot răspunde cu o frază folosită de mulţi în situaţii de acest gen: probabil, nu a fost să fie...
- Şi asta în situaţia când nu aţi cerut nimănui nici un ban, când a fost găsit locul potrivit pentru amplasarea monumentului şi, în plus, însăşi procedura amplasă- rii nu este atât de complicată...
- Nu exclud - şi asta e şi mai trist! - că noi, cu moralitatea de astăzi, nu suntem gata, în modul cel mai sincer, să-l primim în mijlocul nostru pe Iisus Hristos. Da, avem icoane în case, da, ne ducem la biserică, da, ne sfinţim locuinţele, ba chiar şi maşinile, însă nu mai mult decât atât, acestea fiind, de fapt, lucruri formale, fără impacturi cu adevărat benefice pentru modul nostru de viaţă, pentru spirit.
- Acum, ce e cu sculptura?
- Se prăfuieşte în hala uzinei nr.4 de articole de beton armat...
- Ştiu că l-aţi cunoscut bine pe regretatul Grigore Vieru, că i-aţi făcut un bust în anii lui mai tineri, iar după aceea, inclusiv în ultimul timp, mai multe sculpturi, dintre care vreo cinci le-aţi prezentat la actuala expoziţie. Cunoscând acest lucru, aşteptam să vă aflu printre participanţii la concursul pentru bustul lui Grigore Vieru pe Aleea Clasicilor. De ce aţi fost lipsă?
- Pentru că acest concurs a fost anunţat, să zicem aşa, cam în surdină, eu aflând despre el cu întârziere, cu totul întâmplător. Iar aflând, nu am dorit să mă încadrez. Şi iată de ce. Nimeni nu s-a apucat să facă un bust al poetului a doua zi după ce el s-a mutat în lumea celor veşnice. Să-l facă anume pentru că Grigore Vieru e un mare poet şi o merită. S-au apucat de acesta abia când s-a anunţat concursul şi suma ce se oferă. Eu n-am dorit să mă implic în această împărţeală. În general, s-ar fi cuvenit ca bustul lui Grigore Vieru să fie făcut fără nici un fel de bani, sau doar pentru atât cât ar fi costat materialul, în rest - din dragoste şi respect faţă de ilustrul nostru compatriot.
- În schimb, aţi participat la concursul în legătură cu un monument consacrat tragicei zile de 7 aprilie, pe care l-a câştigat Tudor Cataraga. Ce-i drept, i-am auzit pe mulţi, inclusiv oameni din breaslă, spunând că nu e o variantă potrivită respectivului eveniment şi nici respectivului loc.
- Tudor Cataraga este un sculptor talentat, dar, după ce l-am felicitat, l-am rugat să-mi descifreze semnificaţiile monumentului. Şi, dacă eu am nevoie de acest lucru, ce să zici de alţii, de oameni neiniţiaţi? La sigur, majoritatea se vor întreba: “Ce o fi însemnând aceste scândurele retezate?”.
- Dumnealui este cunoscut ca un artist plastic cu alură modernistă, manieră care, fireşte, nu a putut să nu se imprime şi în această lucrare...
- Dar sculptură modernă nu înseamnă sculptură deformată! Fac această declaraţie nu pentru că nu mi-ar plăcea acest stil. Ba dimpotrivă, îmi place! L-am studiat în mod foarte serios, îndeosebi creaţia englezului Henry Moore, un clasic al sculpturii moderne, fondatorul unei şcoli de modernism, el fiind considerat unul dintre cei mai mare artişti contemporani. Apropo, este autorul unor sculpturi monumentale inspirate de creaţia lui Brâncuşi! Henry Moore a adunat o echipă internaţională de sculptori din mai multe ţări ale lumii, creând împreună cu ei lucrări în care, deşi sunt executate în stil modern, se simte cum pulsează viaţa. Eu nu accept modernismul rece, lipsit de emotivitate. Ceea ce tocmai pare să fie cazul sculpturii câştigătoare la concurs a lui Tudor Cataraga. Referitor la ea, vreau să mai spun că autorul ei s-a abstractizat total de locul în care va fi amplasat monumentul, lucru inadmisibil. O sculptură monumentală neapărat trebuie să armonizeze cu spaţiul în care este amplasată. Din punctul meu de vedere, alegerea făcută de juriu lasă de dorit în toate sensurile. Când este vorba despre monumente pentru spaţiul unui oraş, experimentele sunt riscante. Ceea ce nu înseamnă că nu aş accepta experimentele. Ba le accept, însă până la o limită, până nu le scapă sensul, esenţa. Bineînţeles, tot ceea ce spun este subiectiv, nu mă pretind adevărul în ultimă instanţă. Este un punct de vedere, alături de altele.
- Dumneavoastră aţi prezentat la concurs două proiecte...
- La care am lucrat luând în considerare anume acel spaţiu concret şi ţinând cont de arhitectura edificiilor din jur, de toate elementele din teritoriul respectiv, dar şi de spaţiile adiacente. Cel dintâi proiect reprezintă o clopotniţă simbolică, mai bine zis, un arc-clopotniţă, cu o cruce în vârful ei, această formă fiindu-mi inspirată de faptul că ţara noastră e una creştină. Din interiorul arcului iese fâlfâind din aripi un cârd de cocostârci, zborul lor însemnând libertatea ţării. Pe frontispiciul arcului am conturat stema Republicii Moldova. Ideea principală: în fiecare zi de 7 aprilie, de acum înainte şi totdeauna, dangătul clopotului ne-ar fi readus în memorie dezastruosul eveniment din istoria poporului nostru. Şi, aşa precum mulţi dintre cei care ne vizitează, inclusiv delegaţii oficiale din diferite ţări ale lumii, merg să depună flori la monumentul lui
Ştefan cel Mare şi Sfânt, la fel ar fi putut veni şi la acest monument, ca să tragă un dangăt de clopot în memoria acestei zile. Al doilea proiect întruchipează figura unei femei, simbolul Libertăţii, care se înalţă în mişcare spre un cerc ce reprezintă stema Uniunii Europene. Femeia se află în centrul compoziţiei, pe un postament cu crâmpeie din trecutul nostru. În stânga şi în dreapta ei sunt situaţi doi piloni care, sus, se apropie unul de altul, formând un arc încununat de stema Uniunii Europene, spre care parcă zboară mâinile femeii. Compoziţia este un simbol al ţării întregite în spaţiul comun european.
- Îmi dau seama, aţi investit foarte mult în aceste două proiecte - atât în aspect profesional, cât şi uman - şi vă consider firească dorinţa ca eforturile să nu fi fost zadarnice... Înţeleg şi amărăciunea că, după cum v-aţi exprimat mai sus, nu a fost să fie... Rigorile oricărei competiţii sunt dure. Pe de altă parte, sunteţi autorul unor monumente care împodobesc oraşe din mai multe ţări ale lumii, iar sculptura Golgota Neamului este amplasată chiar în sediul UNESCO de la Paris. Acasă, la Valea Morilor din Chişinău, de mai mulţi ani se înalţă memorabilul monument consacrat Doinei şi lui Ion Aldea-Teodorovici. După mine, suficiente mărturii ale valorii muncii unui artist plastic.
- Rog să fiu înţeles corect: când am vorbit ceea ce am vorbit în legătură cu rezultatele concursului în cauză, nu a fost vorba de un orgoliu, cu atât mai mult - de invidie. Mi-am expus opinia în cunoştinţă de cauză, ca profesionist, - am o experienţă în domeniu de 45 de ani! - apoi şi ca un om care ţine mult la oraşul în care trăieşte. Şi cred că s-ar cuveni să mai luăm în calcul faptul că este vorba nu despre un careva oraş, ci despre capitala ţării. Orice monument instalat în perimetrul ei trebuie să conţină un mesaj clar pentru oricine va trece pe alături sau se va opri în faţa lui ca să-l privească mai îndelung. Să nu-l credem pe acest trecător incapabil de a înţelege frumosul, de a-l aprecia şi a-l savura.
- În cei 45 de ani de activitate, despre care aţi spus mai sus, aţi reuşit să vă manifestaţi ca un artist plastic polivalent, - la expoziţia curentă aţi mai expus lucrări grafice şi pictură - realizând performanţe profesionale de invidiat. Cum vă simţiţi astăzi, după atâtea prin câte aţi trecut şi atâtea câte aţi făcut în viaţa de până acum?
- După această expoziţie personală, a 28-a, trăiesc o stare cu totul nouă: parcă a venit un necunoscut care vrea să-mi ocupe locul, şi tot mă înghesuie, mă împinge de pe locul unde mă aflu... Şi sunt întărâtat, sunt curios să aflu cine este şi ce vrea el de la mine...
- Vă exprimaţi într-un limbaj metaforic... Nu vreţi să spuneţi acelaşi lucru în limbajul tuturor?
- Cea mai importantă latură a creaţiei, după mine, este să fii diferit. Şi uite că eu simt necesitatea de a fi altul sau, cel puţin, de a încerca să fiu altul decât am fost până acum. Suflul timpului de astăzi e altul decât cel al timpului de ieri, eu simt acest lucru. Aş vrea să mă apuc de ceva absolut în altă manieră decât am lucrat până acum. Ceva în altă formă, pentru că timpul permanent se schimbă, şi nu avem dreptul să rămânem în urma lui.
- Vorba cronicarului: nu timpurile sunt subt noi, ci noi subt ele...
- Şi ca să ne trăim omeneşte, cu demnitate, timpul hărăzit nouă de Dumnezeu, trebuie să-i corespundem... Suntem obligaţi să facem faţă exigenţelor lui... Cel puţin, să încercăm... Numai în ultimii ani câte s-au întâmplat la noi, câte s-au întâmplat cu noi... Cei din zilele de astăzi, trăim un timp dramatic, dar şi interesant... Eu cred că în viitor ne aşteaptă perioada romantismului. O vom putea însă trăi şi fructifica din plin doar dacă vom readuce şi vom aşeza printre noi valorile cu adevărat umane, în primul rând, dragostea, toleranţa... Ceea ce ne îndeamnă să facem, de mii de ani, şi cele zece porunci biblice... Schimbându-ne noi înşine, am face posibile schimbările în bine în întreaga societate, îndeosebi în societatea civilă. “Societate sivilă” înseamnă toţi noi launloc, dar, în primul rând, intelectualii, mai puţin afectaţi de goana după ban, la fel şi cei mai activi cetăţeni ai ţării, indiferent de faptul ce profesie şi ce vârstă au. Cu alte cuvinte, toţi cei care sunt gata să îmbunătăţească starea de lucruri din ţară, conştienţi de faptul că numai aşa ne putem salva ca neam, numai aşa putem deveni un stat civilizat.
- Dumnezeu să ne ajute... Şi pe dumneavoastră, şi pe noi, toţi ceilalţi care ne dorim cu adevărat aceste schimbări...
Consemnare: Anastasia RUSU-HARABA
