Primul portal de promovare a artei si culturii în Moldova

Istoria Artelor


Manierism

Manierism (ital.: maniera = stil, manieră), termen care caracterizează stilul artistic între apogeul Renaşterii şi începuturile stilului baroc şi ale Clasicismului, dezvoltat în Italia începând aprox. cu anul 1520. Sfârşitul manierismului este apreciat de diverşi istorici ai artei între anii 1580 şi 1650.
 

La început simbol al unei rupturi cu obiectivele Renaşterii, manierismul desena o decadenţă în contradicţie cu idealurile de armonie ale generaţiilor anterioare. În zilele noastre, manierismul apare mai de grabă ca o continuare a căutărilor şi realizărilor artiştilor reprezentativi ai Renaşterii .

 

Începând cu anii 1527-1530, spiritul renascentist suferă o criză brutală care distruge optimismul senin al începutului de secol. Jefuirea Romei (Sacco di Roma) în anul 1527 de către mercenarii spanioli şi germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbuşirea puterii papale, influenţa crescândă a Spaniei în politica statelor Italiei şi măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate acestea constituie fondul din care se detaşează preocupările artiştilor din vremea respectivă. În acest sens, manierismul îndeplineşte tendinţa de transformare arbitrară şi de deformare a realului, exacerbarea subiectivităţii creatorului pe calea unei expresivităţi specifice, în căutarea marilor formule stilistice: "la maniera". Două opere ale lui Gian Paolo Lomazzo au servit în acel timp artiştilor să-şi definească relaţiile cu procesul de creaţie artistică: Trattato dell'arte della pittura, scoltura et architettura (Milano, 1584) şi Idea del tempio della pittura (Milano, 1590). Termenul de "manierism" a fost introdus de istoricul de artă elveţian Heinrich Wölfflin la începutul secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der bildenden Kunst ("Problema stilului în arta plastică", 1912).

 

Trăsături caracteristice

pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii 
multiplicarea elemenelor şi a planurilor în compoziţie 
simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparţineau până acum tematicei artistice (alchimie, arta blazonului, limbajul florilor, ...) 
gust pronunţat pentru un erotism estetizant 
deformarea şi torsiunea corpurilor 
scheme sinuoase ("figuri în serpentină") 
modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului 
alungirea formelor 
Artiştii florentini, Rosso Fiorentino şi Jacopo da Pontormo, au fost precursori ai acestui stil. Mantova cu Giulio Romano, un elev al lui Rafael Sanzio, Parma cuParmigianino şi Siena cu Domenico Beccafumi adoptă curând acest stil. La Veneţia Tintoretto şi Paolo Veronese pictează cicluri uriaşe dând un sentiment fantastic al spaţiului.

 

Principali pictori manierişti

Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai important al manierismului. A frecventat atelierele lui Leonardo da Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci şi ireale, figurile personajelor sunt complicate şi sinuoase, compoziţiile dense şi complexe sunt pline de dramatism. 
Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui François I frescele pentru palatul din Fontainebleau, inaugurând stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit şi École de Fontainebleau. Acest stil a pătruns de aici în cercul artiştilor din Antwerpen şi al pictorilor englezi ai epocii. 
Agnolo Bronzino (1503-1572), elev al lui Pontormo, pictor de curte al familiei Medici din Florenţa, a realizat un mare număr de portrete şi tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic, excelând prin redarea detaliilor şi a culorilor într-o formă strălucitoare. 
Parmigianino (1503-1540), discipol al lui Correggio, se caracterizează printr-o redare ambivalentă a relaţiilor spaţiale, cu accentuarea elementelor verticale. 
Tintoretto (1518-1594), unul din cei mai importanţi pictori manierişti veneţieni. A pictat pentru biserici şi pentru notabilităţile Veneţiei. Celebru este ciclul de fresce pentru Scuola di San Rocco. Unitatea compoziţiilor sale se realizează printr-un colorit vibrant şi printr-un clar-obscur fantastic şi dramatic. 
Paolo Veronese (1528-1588), pictor veneţian. În pictura sa predomină formele opulente, lumina strălucitoare şi spaţiile vaste. Pictează femei cu păr blond bogat, îmbrăcate în veşminte fastuoase. 
El Greco (1541-1614), pictor spaniol, originar din Creta. Stilul său se caracterizează prin alungirea figurilor, senzaţia de straniu a luminozităţii, irealitatea compoziţiilor, care produc o exaltare mistică.

 

Alţi pictori manierişti

Domenico Beccafumi (1486-1551) 
Giuseppe Arcimboldo (1527-1593) 
Taddeo Zuccaro (1529-1566) 
Antonine Caron de Beauvais (1521-1599), pictor francez 
Ambrosius Benson (1495-1550), pictor flamand 
Johann Michael Rothmayr (1654-1730), pictor austriac

 

Partenerii nostri: